Da, măi, că am zis că urmează. Era tot vară şi o ardeam pe la maică-mea pe la muncă. Aşa, că ocupaţiile erau puţine, "ce să faci tu cu sportul" ş.a.m.d. Laboratorul unde presta ea livra într-o grămadă de locuri. Inclusiv prin munţii Vrancei. Când termină ce avea de făcut echipa ei, îi cheamă pe ăia de la transport şi le zice ce au de făcut: asta acolo, asta în partea ailaltă etc.

-Şi luaţi-l şi pe fii-miu, să vadă şi el Soveja, Lepşa, Cascada Putnei....

Într-un TV din ăla (pentru necunoscători, un microbuz vechi) care era deja vechi, ne-am dus, Eu stăteam în faţă, la mijloc. Cât aveam? 8 ani? Cert este că şoferul îmi spune:

-Pune picioarele pe bord, că tu nu ai centură şi dacă pun o frână s-ar putea să saei prin parbriz.

După care tot el zice, într-un peisaj mirobolant:

- M-a trimis mă-ta să fac treaba asta, să duc lucrurile astea, să am grijă de tine, dar oleacă de p*zdă nu mi-ar da şi mie.

Maică-mea a fost cofetăreasă, dar nu din aia de rând. Maistru cofetar, cum ar veni. Şi când vorbesc despre ea la trecut nu înseamnă că nu mai este printre noi, ci că se ocupă cu altceva acum. Dar chiar era meseriaşă. Când era ziua vreunui ştab de prin miliţie sau securitate, de exemplu, ea brusc primea o zi liberă de la muncă şi tot brusc apărea o Dacie neagră cu număr mic în faţa blocului. Din ea coborau doi inşi în civil care se apucau să care sus zahăr, făină, smântână, cacao, lapte, ulei, ciocolată, portocale, ananas, tot felul de chestii din astea. Care, aviz nostalgicilor, nu erau chiar uşor de găsit pe vremea aia şi mai lăsaţi-mă cu "dar te descurcai", o să vedem mai jos că unii nici măcar nu auziseră de nişte treburi.

Aşadar, veneau ăia şi maică-mea se apuca de treabă şi le făcea ălora partea de desert pentru cumetria lor. Până să vină ăia să le ia, efectiv, nici nu aveam loc în frigider să le ţinem pe toate. Le ţineam pe unul dintre balcoane, că bătrâna are două balcoane la casa ei de la Focşani - are mai multe case, dar asta-i altceva. Totuşi, ca să ne amintim cam cât de handicapaţi cultural eram şi nu numai, o să zic ceva: era o zi de vară, jucasem tenis în curtea şcolii şi eram terminaţi de sete. Era vacanţa de vară. Zic la plural, că nu jucasem tenis la zid.

-Hai să bem apă.

-Păi, nu curge.

-Nici acasă nu curge.

Vorbim de anii 80 aici, să ne înţelegem. Cel puţin în oraşul meu, şi apa era, sanchi, raţionalizată.

-Lasă, mă, mergem la mine, că am eu sifon.

Şi mergem la mine şi cum spuneam mai sus, maică-mea făcuse ditamai meniul de desert pentru o sindrofie din asta de potentaţi ai vremii, dar de data aia chiar m-a impresionat şi pe mine.

-Ia veniţi, mă, să vă arăt ceva!

Nici măcar nu am deschis uşa, de la balcon, în plm. Erau torturi pentru securitate, ce vorbim aici... Era şi tort diplomat, şi tort evantai, şi tort buturugă, şi tort kranz sau cum s-o fi scriind, prăjituri pe lângă, tot felul de nebunii. Multe. Nu aveai loc să păşeşti printre ele. Dar şi cum arătau... Băieţii ăia, crescuţi cu cofetării comuniste, nu văzuseră aşa ceva în viaţa lor. Unul zice:

-Oau, tort din ăla cu biscuiţi muiaţi în apă deasupra!

-Nu, măi, nebunule, e bezea brulee.

Dar na, cui să-i explici, până la urmă tipul a ajuns pădurar, ceea ce nu e un lucru rău, dar cu siguranţă nu l-aş lăsa să fie criticul meu culinar. (va urma.)

 Da, deci, sărbători fericite, pentru mine a început deja paştele - mi-era poftă de miel, de berbecuţ şi din astea mi-am luat. E şi simplu, am o măcelărie halal jos. Josul blocului, vreau să zic, nu al meu. Dar nu am apucat să zic ce vreau eu primul, era o doamnă în faţa mea la coadă care a luat-o pe gestionară: 

-Vreau bucata aia, dar numai trei sferturi din ea. Aveţi cuţit?

Până să răspundă madama de la magazin ceva, s-a întâmplat o chestie care poate că m-ar califica drept rasist că am văzut-o aşa. Că m-a făcut să râd ca un dement. Ştiu, e naşpa câteodată cu glumele, cu ironiile, trebuie să le explici etc.Apare patronul sau ce era el, de acolo. Din Orient, pur-sânge, dar vorbea bine româneşte. Poate făcuse facultatea la Iaşi sau ceva .  Şi zice :

-Doamnă, păi dacă nici noi nu avem cuţite...

Interviul

 Interviul

Azi am avut un interviu. Pe vremuri, când mă duceam după muncă la o bere cu băieţii, mă întrebau:

-Şi? Ce ai făcut azi?

-Păi, am fost la un interviu.

-Ce zici, te angajează?

-Nu, măi, nebunule, eu le-am luat interviu lor, nu ei mie.

Dar, de data asta, am cedat. Apropiaţii m-au tot luat, "dar de ce nu îţi găseşti şi tu un loc mai bun, de ce nu ştiu ce?" Am zis hai, mă, am luat legătura cu unii şi a rămas să ne vedem azi. Numai că între timp a apărut ceva şi când am aflat ce, era să îmi cadă telefonul din mână: nevasta celui pe care îl consider fratele meu mai mare în Bucureşti a plecat dintre noi. 

Am fost atât de zăpăcit de vestea aia încât, sincer, nu am ştiut ce să fac. În loc să sun să încerc să reprogramez întâlnirea (că doar nu înmormântarea).... mintea mea m-a pus să aleg. Şi am ales să mă duc la interviu şi sper să fiu iertat pentru asta. Ştiu că sună studiat. Nu este Nu o să îi fac eu necrologul, zic şi eu vreo două chestii în memoriam. .E chiar din suflet. M-a tratat ca pe copilul ei, încă mai am dulceaţă de nuci de la ea acasă.  Ce vreau să spun este că dacă aş avea de ales între a câştiga eu interviul ăla şi a trăi ea, cu siguranţă aş alege varianta a doua. R.I.P.

Dementa, că altfel nu pot să-i spun

Dementa, că altfel nu pot să-i spun

Ante scriptum:, (dacă există aşa ceva): celor cărora nu le place să citească - vă rog să vă opriţi aici

Probabil mu ar fi trebuit să o zic deloc, dar a trecut ceva timp de când nu ne-am mai auzit. Deci, ceva trebuia făcut. Aşa că... Şi acuma unii s-ar putea să se exprime la modul "ah, vai, oau, cum, nu, de ce?! Sau poate /nu/ne păsa de tine şi nu ştiam noi?" Greu de crezut ambele variante. Ei, uite, pentru că lumea trebuie să ştie şi pentru că lucruri de genul ăsta nu ar trebui să se mai repete...Prestam şi eu pe acolo, un redactor din ăla fraier, plecam şi pe la 3 noaptea de la redacţie, na, unii s-ar putea să ştiţi cum este. Îţii arzi ochii într-un monitor, faci sindrom carpal sau cum s.o fi chemând , de la tastatură şi crăpi pe la 50 ani de infarct de la stres.

Eram mai mult advertorialist, ăla care te dădea cu bidineaua. Scriam articole în care tu arătai bine. La un moment dat, mi-a revenit sarcina să redactez o pagină pe lună despre o anume firmă. Nu luam bani în plus pentru asta, deşi firma da. plătea,. să nu zicem ce obiect de activitate avea, ea dădea. Drept urmare, cam o dată pe lună, ei îmi trimiteau nişte materiale, să le zicem informaţii, când le aveau, din care eu trebuia să meşteresc o pagină despre cât de şemecheri erau ei. Dar. Nu conta dacă îmi trimiteau sau nu. Eu, mort, copt, trebuia să-i zugrăvesc o dată pe lună.

Până la un timp. Dar staţi aşa, că e mai complicat de atât.

De fiecare dată, în fiecare lună, trebuia să trimit articolul înapoi la să-i spunem client, să dea o doamnă sau un domn BT-ul la el. Pentru cine nu ştie ce înseamnă BT, este prescurtarea de la bun de tipar, adică dacă erau  de acord cu varianta aia, ca să meargă dup-aia la DTP, corectură, tipar etc. Ei, în cazul articolului ăsta, care în fiecare lună era plătit nu cu mult, cred că, de fapt, cu mai puţin decât salariul meu, la un moment dat s-a întâmplat ceva.

Eu l-am făcut, l-am trimis şi am primit un răspuns care m-a dat peste cap: "la acest articol mai este nevoie de lucrat foarte mult". Băi, asta poate însemna orice. Ştiam în ce eram băgat, i-am zis înapoi "am înţeles, spuneţi ce modificăm şi aia facem" şi ea mi-a răspuns. Ce nu am zis până acum a fost că eu nu îi trimisesem o viariantă de text, ci mai multe.Am făcut la schimburi de mailuri de parcă eram amanţi, nu altceva. Niciuna nu i-a plăcut, deşi ele conţineau exact ce mi-a trimis ea mie. Mai mult,  i-am zis "modifică ce vrei şi îl publicăm, nu văd problema."

Şi dacă nu credeaţi că există un "mai mult", există, mai mult, ultima dată - cel puţin pe mail, mi-a scris cu cc la şefi că ea nu mai poate să facă aşa ceva. În condiţiile în care eu nu trebuia  să lucrez numai cu ea, trebuia să scriu 8.000 caractere pe zi, să mă ocup şi de newsletters, şi de încărcat materiale pe site-uri, na, superb. Practic, ea s-a hotărât să mă dea afară. Am văzut mailul şi deja eram sătul, oricum. Mi-am scris demisia şi m-am dus cu ea la redactorul şef. care era gen preşedinte la uniunea scriitorilor, la directorul care era profesor universitar de arhitectura microprocesoarelor, sper să nu greşesc din nou şi le.am zis că eu plec.

Nu mai înţelegeam nimic. Pentru toţi ştiam să scriu,, că de aia fusesem luat acolo, numai pentru ea nu ştiam să scriu? Ăia s-au uitat la mine şi mi-au zis ceva gen "Unde să pleci? Tu eşti omul nostru. Lasă că vorbim noi cu ea."

Şi pănă la urmă, cumva, asta s-a întâmplat. 

Chiar nu ştiu cum, dar am fost degrevat de sarcina aia, am făcut restul milionului de chestii pe care le aveam de făcut până într-o zi, când s.au hotărât şefiii mei ca din toată redacţia să ,mă trimită tocmai pe mine pe undeva pe la Poiana Braşov. la un eveniment al firmei ei, ea era gazdă, organizatoare Ea.. Şi atunci am înţeles care era problema ei. Era urâtă. mă.

M-a amuzat teribil o fază când am auzit "fiţi mai creativi!" Eu am altă problemă. Sunt un spontan de ziua a şaptea. Am o spontaneitate de tunel dacic - e prin munţi, poate Bucegi, cine ştie, că nu o găseşte nimeni. M-a abordat o doamnă sau domnişoară, ce-o fi fost, în faţă la hipermarket să mă întrebe cum ajunge la Gara de Nord. Îi explic şi-mi zice:

-Hai să-ţi ghicesc.

- Aha, zic eu şi-i întotc spatele şi mă bag în magazin hlizindu-mă.  Mă învârt pe acolo, fac cumpărăturile, improvizez unde n-au ce-mi doream, găsesc timp în programul meu ocupat să mai arunc un ochi şi după gagici, stau la coadă, plătesc, mă întorc pe jos acasă, că e frumos afară, ajung înapoi, încep să descarc sarsanalele şi dintr-o dată mă loveşte: "Bă! Trebuia s-o întrebi câţi ani ai!".