joi, 30 martie 2017

Breaks it

Sau brexitul meu*

Pot să vă garantez ceva? Mulţumesc. Pronosticul meu e că după brexit va fi nasol. Nu azi, nu mâine, dar în viitorul apropiat, da. Garantat! Zic asta de la sursă, din Anglia, unde am petrecut ziua de 29 martie la coadă la ortopedie într-un spital londonez. Simţind nişte chestii pe pielea mea, acum pot să zic că nici înainte de brexit nu era prea grozav sistemul. Dar să începem cu începutul, adică prima mea zi de vacanţă la Londra. Dar nu înainte de a-i ura cui m-a blestemat următoarele: să-ţi dea Dumnezeu sănătate! Cine mă cunoaşte cam are idee de ce le-aş ura duşmanilor tocmai asta. Ştiu, nu-i frumos, da-s supărat tare, mă.

Aşa. Deci, pe 25 ajungeam la Londra, fix la timp ca să alunec şi să cad de la vreo 3 metri pe nişte scări de-alea meseriaşe. Am avut noroc 1.) că n-am murit, aşa cum a păţit văru-miu Trandafir acum vreo 10 ani într-un incident similar; 2.) că mi-au atenuat căderea clavicula (care s-a rupt) şi capul (despre care nu ştiu nimic, că muiştii ăia de la spital nu s-au obosit să-l cerceteze, dar ultimul lucru pe care mi-l amintesc înainte să leşin a fost c-am dat şi cu el de jos. Dovadă e vânătaia asta pe care o am la ochiul stâng, zici că mi-a futut careva o coadă de târnăcop). Şi aici ajungem la partea unde ziceam că nici înainte de brexit nu era grozav la engleji.

Timp de aşteptare ambulanţă? 4 ore. Să-ţi facă cineva o radiografie? 3 ore. Programare la chirurgie? Peste 4 zile. Şi uite aşa se face 29, marea zi, când eu vedeam ştirile despre brexit pe sky news, la coadă în spital. Când îmi vine rândul, doctorul se uită la radiografie şi zice:
- Mâine facem şedinţă cu ceilalţi doctori să vedem dacă te operăm sau nu peste alte 7 zile.
- Păi eu în 5 zile plec!
- Când te întorci?
- Nu mă mai întorc, mă duc înapoi la mine în ţară, asta trebuia să fie vacanţa mea, dar s-a rupt tot, myself included, chiar din prima zi, băga-mi-aş pula!
- Atunci va trebui să mergi să te operezi la tine în ţară.

Şi iacătă-mă-s aşteptând să se facă 2 aprilie să iau avionul, cu o fractură încă netratată pe care trebuie să o operez la mine în ţară. Ei, perspectiva acestui operat "la mine în ţară" e cea care mă umple de cele mai negre gânduri şi de cele mai pesimiste scenarii. Până acum am scăpat întreg de doctorii români, acum nu pot decât să mă rog să am noroc şi de data asta, deşi... Deşi şi dacă va decurge totul perfect cu ai noştri pe mine personal oricum mă aşteaptă vreo 8 săptămâni de chin. De-asta zic, după brexit sigur va fi naşpa. Cel puţin pentru mine. Până atunci, că tot se apropie paştele, vă urez tradiţionalul "ştie cineva un ortoped bun la mine în ţară?"

*Articol de dreapta, că l-am scris doar cu mâna dreaptă.

P.S.: Am tot auzit o vorbă prin folclorul online înainte să dau piept şi mai ales umăr cu sistemul medical britanic. Respectiv, cum că ăia ţi-ar da paracetamol pentru orice, de la dureri banale până la zoroastrism. E un mit. Uite, eu am fost la ei cu fractură de claviculă şi nu mi-au dat nimic. Nici măcar speranţe. Mulţumesc.


joi, 23 martie 2017

Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXI)

- Hăhă, am futut-o pe fosta ta femeie.
- Lasă, fosta ta femeie suge pula mult mai bine decât ea.

vineri, 10 martie 2017

Paradoxul capitalului românesc

Capitalul românesc este admirabil, este sublim, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire...

cam asta se putea spune despre câţi bani aveau românii ca să dea drumul unor investiţii în 1990. Cel puţin oficial, pentru că lumea care avea bani stătuse cu ei bine ascunşi, de teama legii ilicitului, cum i se spunea înainte. Totuşi, de atunci s-a împământenit un mit urban, rural, ba chiar valabil şi prin numeroasa noastră diasporă: toţi fură, toţi banii care s-au făcut după 1989 s-au făcut prin şmenuri, pile, parandărături cu statul şi cu unii onor funcţionari şi evaziune, toate posturile bănoase au fost luate de lumea care cunoştea pe cineva. Serios? Şi firmele care trăiesc numai din export? Alea cui au dat şpagă? Dar alea care trăiesc numai din turism? Dar dezvoltatorii care vând soft afară şi au birouri prin Silicone Valley? Dar românii care sunt şefi de multinaţionale prin Vest? Dar bursierii români de la Oxford? Tot pe pile? Nu neg, statistic e greu să găseşti firme curate 100% într-o societate cu reguli făcute strâmb de legiuitori ori incompetenţi, ori interesaţi ca la fiecare control să ţi se găsească ceva, ori ambele. Dar e o greşeală gravă să generalizăm.

Dar hei, mai demult era mai bine. Ca să se agaţe şi ei de ceva, susţinătorii acestui mit vin cu alt mit la fel de greşit în contrapondere, care spune, mai pe scurt, următoarele - înainte să vină comuniştii averile erau obţinute mai cinstit. E aşa, un fel de vis despre un fel de belle epoque a la roumaine, în care lumea era respectată, competentă, cinstită şi patrioată, măcar de când a venit Carol pe tron. Visat de nişte inşi care nu au trăit în perioada respectivă şi nici cu cititul nu stau grozav. Nu. De când se numeşte locul ăsta România, lucrurile au fost nu ca acum, ci mai rău. Şi capitalurile alea s-au obţinut tot exploatând fără milă muncitorii şi ţăranii, ţara tot vândută străinilor era, pământurile ni le administrau alţii, căile ferate ni ne construiau alţii (şi ne dădeau ţeapă, sună familiar?), cele mai mari tunuri tot cu statul le dădeai, acel stat care era, de la ultimul conţopist până la regele ţării, corupt până în măduva oaselor, iar locurile bune de muncă tot pe baza cunoştinţelor le luai. Gen, terminai doctoratul în filosofie şi te angajai la stat administrator la cimitir. La tipul ăsta de cunoştinţe mă refer, dacă înţelegi ce vreau să zic. Deci, tot ca acum. Şi ghici, tot ca acum, nişte inşi conduceau ţara după bunul lor plac.

Bă, la un moment dat tot am fost şi noi mai bine din punctul ăsta de vedere, zice alt mit la fel de greşit ca primele două. Mai demult ne gândeam mai mult la ţară, eram patrioţi, ne băteam ca chiorii cu turcii, făceam, dregeam. Nu. Cine ştie istorie ştie că ne-am bătut mai puţin cu turcii şi mai mult între noi cu ajutorul turcilor. Sau al ungurilor. Sau al polonezilor. Sau al ruşilor. Sau al tătarilor. Pretendenţii la tron din ţările româneşti vindeau ţara oricui îi ajuta să îşi omoare fraţii, unchii sau verii şi să stea şi ei la putere măcar ăia doi ani jumate, cât era media pe atunci. Dar se pare că riscul merita. Iar boierii locali puneau şi ei umărul la crimele astea din patriotism, desigur, nu ca să stea pe un scaun mai bun la masă. Ştefan cel Mare omora fără giudeţu, vă mai amintiţi? Ghici ce se întâmpla cu averea condamnaţilor. Bun, dar nici măcar iluştrii noştri înaintaşi, dacii, inventatorii limbii romane, nu erau corecţi? Nu. Sarmizegetusa a căzut din cauza unei trădări. Bun, dar Burebista,  Herodot, ştii faza, cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci... Cred că nişte inşi nu au citit descrierea aia până la capăt. Să spui tu, grec, pe vremea aia că geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci echivalează acum cu a spune că românii sunt cei mai viteji şi mai drepţi băieţi din Ferentari. Deci, tot ca acum.

Adevărul e unul singur. Se fură. Dintotdeauna. Peste tot, nu numai la noi. Dar nu toţi fură.

sâmbătă, 4 martie 2017

#băbăeţi

E albastră. Nu pentru mine, că eu am neagră.

"Excuse me, Sir, do you have a couple of minutes to talk about our Lord and Saviour, Facebook?" A trecut de mult timpul ăla când lumea zicea du-te-n morţii mă-tii, io nu merg pă net să agăţ, ce mă trimiţi pă mine pă feisbucuri? Azi e altfel. Azi am acceptat fb în viaţa noastră şi ne-am dezbrăcat în faţa lui cu o pasiune demnă de noaptea nunţii. Ştiţi voi, genul ăla de pasiune care pe vremuri se lăsa cu vărsare de sânge. Obligatoriu!

OK. fb e bun. Sincer. Nu glumesc. E foarte bun. Mai ales dacă ştii să-l foloseşti. Pentru că ştii, fb a venit în viaţa noastră pe bune. Nu-l ai, nu prea exişti. Ştiţi, materialul ăsta este despre ceva naşpa, ca de obicei, dar staţi, nu anticipaţi. Nu e despre teoria conspiraţiei, nu le am cu din astea, ar trebui să cunoaşteţi acest aspect dacă aţi mai trecut de avertismentul ăla cu limbaj nu ştiu cum şi aţi mai citit pe aici. Este vorba în primul rând despre faptul că fb este un lucru bun. Dar devine superdement dintr-un motiv foarte simplu: fb are reguli. Dar nu are instrucţiuni, frate, Pentru că, folosit prost, poate deveni o mare durere în cur, de tipul cel mai pervers, durerea în cur pe care nici nu o simţi, deşi ea e acolo, la tine în cur.

La ce mă refer?

- Ce IQ ai?
- Cine te iubeşte pe fb?
- Ce faraoancă ai fost în Precambrian?
- Cine-i prietenul tău cel mai bun (Pe fb, evident, unde descoperi de multe ori că cel mai bun prieten al tău e o femeie)
- Ce animal eşti în horoscopul Antarctic?
- Cu cine te vei căsători pe facebook?

Sună familiar? Sună, pun pariu, pentru că este. La început a fost Farmville. Un joc complet cretin, bazat nu pe cât de deştept eşti, ci pe cât de predispus la dependenţe eşti, ca să stai cât mai mult pe site. Azi ne-am rafinat.N-o mai dăm în jocuri, o dăm în quizz-uri. Pentru că orice cretin vrea să afle de la nişte necunoscuţi care-i treaba cu viaţa lui. Deşi ăia chiar nu au de unde să ştie dacă fata aia din Mizil te vrea, pentru că nici ei nu o cunosc nici pe ea, nici pe tine cu adevărat şi nici nu au de unde să afle ce se va întâmpla, dacă se va întâmpla vreodată, între voi.

Dar poate afla. Chiar de la voi. Preocupat de răspunsul unor necunoscuţi în legătură cu marea ta întrebare, dacă o fuţi p-aia din Mizil sau nu, uiţi ceva. Dacă ai ştiut acel ceva vreodată. Dar hei, toţi trebuie, înainte să aflăm ce culoare reflectă personalitatea noastră, să apăsăm ok la o întrebare mică, dar jucăuşă, vorba curvei: putem şi noi să avem acces la profilul tău? Tu zici ok, plm, profilul meu e oricum public. Că nu stă nimeni să vadă ce-ai făcut în ultimii 5 ani pe fb. Şi ai perfectă dreptate. Nu stă nimeni. Dar stă CEVA.

Din nou. Nu e nicio conspiraţie. E ceva simplu şi legal. Există azi scule care pot calcula singure cine eşti, ce vrei, ce nu vrei, la ce-ai dat like, share, open, report, friend, unfriend, in a relationship with şi ce mai vrei tu. La scară mondială. La acel ceva mă refer. Acel ceva care ştie tot  ce ai făcut pe fb în ultimii ani şi vinde informaţia asta mai departe cu acordul tău. De fiecare dată când dai click pe ok ăla, faci o grasă de la marketing mai sigură pe salariul ei, un politician mai sigur că mesajul lui ajunge unde vrea el în campanie şi un businessman care ştie cum funcţionează treaba asta mai erect cu nişte bani. Şi tu, care credeai că afli de la fb lângă cine o să fii fericit... Nu mai daţi click pe quizz-uri. Vă vindeţi singuri gratis când faceţi asta, vă daţi informaţiile despre voi nu lui fb, ci unor tipi care le vor vinde mai departe către unii care vor afla ce publicitate şi ce conţinut virează spre voi.

O să ziceţi eşti nebun. Singurul argument şi mă opresc: câţi bani ţi-a cerut fb recent? Nu răspunde, ştiu deja eu răspunsul. Dar trebuie să trăiască şi ei cumva, nu? Ei bine, ei şi nu numai ei trăiesc din datele tale date de tine cu mâna ta când apeşi pe OK ăla. Afacerea perfectă. Care a ajuns să schimbe guverne, preşedinţi şi alianţe strategice şi nici măcar nu e o conspiraţie mondială, e ceva ce faci cu mâna ta. Măcar ar putea să-ţi dea şi ţie ceva înapoi, dar nu e nevoie, tu te mulţumeşti să afli cine te iubeşte în secret de la un soft. I rest my case.

Dacă acest text a fost prea obositor, sorry. Du-te, răcoreşte-te, fă un quizz care te întreabă un singur lucru: ne dai şi nouă acces la profilul tău? Nu uita întrebarea asta.




vineri, 17 februarie 2017

Chiloţi

N-am înţeles niciodată de ce "chiloţi" e la plural.

marți, 14 februarie 2017

Nu ieşi

Ba da, ieşi, dar nu ieşi la proteste transpirat. Bă, nu pot să mă cert cu natura, asta e. Dar urăsc iarna. Momentul ăla când te înghesui cu toţi în tramvai şi ieşi afară leoarcă, vă zic, îmi pare rău că-l judec, dar nu-mi place. Eu am păţit altceva. Eram la sală, mai pe la începuturi. Şi-am luat un picior în ochi din ăla, spectaculos, din întoarcere, cu tot cu adidaşi de oraş, că na, eram tineri şi săraci, era frig pe jos, nu prea practicam desculţ şi nimeni n-avea bani de adidaşi de sală. Nimic grav, n-a murit nimeni, dăcât că simţeam că mi se umflă ochiul ca la melc şi eu aveam întâlnire după sală. Cum să mă duc cu ochiul vânăt? Era o vreme ca acum, Am zis hai, am luat geaca peste echipament şi-am ieşit afară să mă frec cu zăpadă peste situaţie.

În buzunar la geacă aveam ţigările. Golan cum mă ştiţi, zic hai, dacă tot sunt aici, să bag şi o vitamină cât mă frec cu omăt pe mine însumi. Şi-am băgat. Vânătaie n-am avut, a rămas aşa, o zgârâietură, ziceai că-s negrul ăla din clipul ăla de care nu-şi mai aminteşte nimeni. Întâlnirea a decurs cum trebuie. Dar eu am zăcut dup-aia două săptămâni cu o răceală soră cu moartea. Aşa am învăţat că nu-i bine să ieşi pe frig transpirat. E mai naşpa decât dacp ai cădea pe vremea asta într-o copcă. De-acolo te mai salvezi dacă te duci la cald. Invers ai mai multe şanse să mori. Mai mult, s-ar putea să devii mai sănătos. Plus că dacă mori de hipotermie cică e mişto. După şocul iniţial, amorţeşti, nu mai simţi nimic, leşini şi mai departe scrie-n carte, mori rapid. Invers, cu transpirat, rişti să mori lent şi dureros de o pneumonie netratată corespunzător. Da. Morbid. Ştiu.

PS: Gata, mi-am amintit. Nelly sau Kelly sau gen.

luni, 13 februarie 2017

Sunt un fel de soroşist

Gata. Recunosc. Mă autodemasc. Şi nu-s soroşist de ieri, de azi, Nu, tată, sunt  un soi de soroşist de la 15 ani, adică de vreun sfert de secol, vă daţi seama? Bine, am spus deja, nu-s soroşist în sensul strict al cuvântului şi nici nu ştiu cam ce dracului ar putea însemna soroşist în adevăratul sens al cuvântului. Când eşti soroşist ce eşti? Eşti un angajat de-al lui?Te şantajează cu ceva? Te are-n buzunar, te-a filmat când ţi-a dat mită?  Eşti membru în fan clubul Soroş din localitatea ta? Îl iubeşti în secret, ai vise umede cu el, eşti gerontofil, ce-ai? În fine. Destulă semantică sau ce-o fi asta. Totuşi, mai trebuie lămurit ceva: nu-s soroşist pentru vreunul din motivele de mai sus. Sunt soroşist doar pentru că n-am nimic cu el. În afară de faptul că-i sunt recunoscător. Da. Recunoscător.

Să mă explic, dacă n-aţi luat-o toţi la fugă până acum. Spuneam că-s soroşist de la 15 ani. Mai grav, eram soroşist şi nici măcar nu ştiam! Cum s-a ajuns aici? Nu, n-am fost manipulat. Am fost chiar avantajat. Era 1993. Eram într-a noua şi eram printre primii privilegiaţi din ţara asta care au avut acces la internet, că liceul primise cadou un laborator IT întreg cu de toate şi nici măcar nu era de la minister. Şi uite-aşa, internetul te-a spălat pe creier, veţi spune. Nu. Aşa am învăţat enorm de multe şi m-am schimbat ca om pentru totdeauna. Am învăţat că mai există şi alte lucruri în lume decât cele pe care ţi le arată televizorul, radioul sau ziarul (sau vecina de deasupra). Am învăţat că există şi alte opinii. Am învăţat să verific o informaţie şi din altă sursă. Am învăţat mai bine limbi străine. La 15 ani deja aveam idee ce-i cu viruşii. Toate, chestii care aveau să-mi folosească tot restul  vieţii.

Ceva şi mai tare: într-o ţară în care eram încuiaţi toţi deja, că lumea se prinsese că deşi până în 89 fusesem comunişti, am rămas hoţi şi după, aşa că ne-au închis graniţele-n nas, eu am putut intra în contact cu oameni din alte ţări şi să le spun şi eu ce ştiu şi ce cred, nu numai să-i văd pe străini la televizor. Şi nici nu mai era nevoie să vadă că am scrisul de mână urăt. Aici, recunosc, internetul nu m-a ajutat deloc. Dar contactul cu străinii mi-a deschis mintea şi mai mult şi mi-a dat ocazia să aflu lucruri pe care nu ţi le spune niciodată niciun film şi niciun manual. Asta, pentru că aveam adresă de e-mail. Da, în 1993 eu aveam adresă de e-mail. Mi-o amintesc şi acum. cfaur@lufo.sfos.ro. Acuma, numele-i nume, lufo vine de la Liceul Unirea Focşani. Punctu-i punct, n-ai ce să-i faci (Gheorghe Hagi).  Iar sfos, aveam să aflu mai printr-a zecea, însemna Soros Foundation for an Open Society. Da, ăia donaseră calculatoarele şi plăteau conexiunea şi au dat domeniul pentru adresa mea de e-mail şi nu numai asta. Şi nu mi-au cerut niciodată nimic în schimb. Şi uite aşa am aflat eu într-a zecea că sunt un fel de soroşist. Şi uite aşa am ajuns eu să-i fiu recunoscător lui Soroş.


duminică, 12 februarie 2017

Multinaţionala mea

Ce face multinaţionala pe înţelesul câtor mai mulţi, că pe al tuturor e imposibil. Mulţi ori nu vor să înţeleagă, oricum, sau nu vor şti să citească.


Nu-s fanul multinaţionalelor. Al coporaţiilor, că ele aşa se cheamă, de fapt, conotaţia asta cu multiNAŢIONAL scoală organul iubirii de PATRIE în orice prost şi e folosit la maxim de orice politician care dă vina pe alţii pentru mizeriile pe care le-a făcut el. Nu-s fanul lor din două motive: uno, de dinainte să audă lumea de pe la noi termenul ăsta şi să nu îl înţeleagă, eu ştiam deja că au făcut nenorocit milioane de oameni, dar nu la noi. Cele mai multe victime ale multinaţionalelor sunt din Vest. America, Mexic, Europa Occidentală. De la noi, în afară de Nokia şi de nenorociţii de ruşi care au cumpărat pe nimic combinate să le închidă, nu. Bănuiesc că nu prea se ştia. Nici asta, nici faptul că şi ruşii au corporaţii care prestează la noi la greu şi ei, fix la fel ca cei din Vest. Până şi ăia din Kazahstan au.

Plus că numai ăia care au lucrat în ele şi s-au bucurat de avantajele "culturii" corporatiste ştiu la ce mă refer când zic avantaje. Dar chiar au şi avantaje reale, dintre care pe o parte le enumăr eu acum, de-asta am ales să fiu avocatul diavolului. Da. ştiu, urmează un text mai lunguţ, dificil de urmărit, dar dacă va înţelege măcar un singur om mai bine ce înseamnă şi ce face o multinaţională, de fapt, în România, pentru mine va fi meritat să-i fi explicat asta la 2 noaptea.


  • S-o luăm cu profitul, că văd că asta-i fute cel mai mult grija pe toţi, Ce fac ele cu profitul. Dacă nu lucrezi la stat ţi-ai pus vreodată probleme dacă patronul tău cheltuie profitul LUI la curve în Ibiza sau la curve în ţară, pe nimfomanepunctro? Aşa şi cu multinaţionalele. Care-i problema dacă ele fac ce vor ele cu profitul? Pe tine te întreabă şeful ce faci cu salariul?
  • Dar nici măcar problema de mai sus nu e de fapt, problema. Problema e că na, omul care nu cunoaşte are impresia că multinaţionalele fac profituri uriaşe. Normal că fac profituri uriaşe. Dar aici până şi omul care nu cunoaşte are dreptate, numai că el le numeşte uriaşe doar că-l copleşesc cifrele alea şi i se pare că nu e corect că nu câştigă şi el la fel, Numai că el nu e corporaţie. De obicei, când ai 300.000 angajaţi pe tot globul, profitul tău i se va părea uriaş oricărui cretin. De ciudă. Atât.
  • De fapt, acel profit uriaş este foarte mic. Pentru TOATĂ lumea. Nimeni nu mai are profituri uriaşe pe lumea asta, adică nu atât de mari pe cât ar putea fi, pentru că toată lumea, repet, toată lumea, toate afacerile din lume sunt într-un război al preţurilor care le-a micşorat în primul rând profiturile. Toţi au încercat să taie din cheltuieli, din preţuri, din orice, numai să rămână pe piaţă şi să nu dea faliment. Când vorbim de faliment, despre care profituri uriaşe mai vorbim? Profiturile n-au mai fost la un nivel aşa mic aproape niciodată în istorie, faţă de ce bani se făceau înainte de globalizare. Dar chiar şi aşa, din nou, vorbim de companii cu sute de mii de angajaţi. La ăia şi factura de la tras apa la veceu e uriaşă, daremită profitul. Diferenţa e de optică. Ţie ţi se pare uriaş, lui, managerului de multinaţională, i se pare un dezastru. Că el are acţionari şi ăia vor şi ei la rândul lor profituri uriaşe, deşi el ştie că aşa ceva nu se mai poate, că nu mai este ca pe vremuri.
  • Acum, un pic de economie simplă, la nivel de unitate. Astăzi, în general, ultima chestie care vine pe listă este profitul. Ultima. Prima este cheltuielile. Ştiţi cam care-i cea mai dureroasă cheltuială, în general, într-o firmă? Taxele din România. Ştiu, Mircea Badea v-a zis că multi-cu-accent-pe-NAŢIONALELE nu plătesc taxe. O, ba da. A doua, salariile. Da, salariile. Şi aici ajungem pe bune la România.
  • De exemplu, statul român, futu-l în gură câteodată să-l fut, a făcut, într-adevăr un şmen pentru multinaţionale şi le-a cam iertat de (o parte din câte) o taxă: pe taxe pentru salariile unor angajaţi din România. IT-işti, de pildă. Adică a lăsat nişte mame românce să-şi vadă copiii mai des, că lucrează într-o corporaţie la Bucureşti pe bani decenţi şi nu lucrează în aceeaşi corporaţie la Vancouver pe bani cu adevărat mulţi şi poate să vină pe la ai lui pe la Bârlad mai des. Şi chiar şi aşa, bani se plătesc la stat pentru salariile alea, copiii talentaţi, pregătiţi de statul român pe banii noştri, lucrează aici, aproape de părinţii lor şi-şi cheltuie salariile în ţară atunci când nu se satură de cât îşi bate joc mai nou Vama Veche de ei şi dau şi ei o tură prin Grecia în concediu. Nu-şi cheltuie salariile în Norvegia, cum fac perfizii lor angajatori. 
  • Şi mai garantez o chestie. Aş vrea să ştiu şi eu corporaţia aia din România care câştigă mai mult decât cheltuie cu oamenii care lucrează pentru ea. Chiar aş vrea. Astăzi, cheltuielile sunt mai mari decât profiturile şi cei mai mulţi bani se duc pe salarii dacă nu eşti o corporaţie care produce numai în Bangladesh. În Europa nu mai merge aşa de ani de zile. Managerul de corporaţie zice nu mai dau 3000 euro pe lună în Spania, dau 2000 în România, că altfel dau faliment sau mă dau pe mine afară acţionarii. Că în Indonezia nu ştiu ăia HTML şi nici limbi străine netribale, aşa că România e singura opţiune cât de cât. Şi pentru ei, şi pentru noi şi sute de mii de familii care nu-s obligate să-şi vadă copiii emigraţi.
  • Last but not least. Să-i zicem aşa, deşi mai aveam, dar chiar m-a ţinut Soros în piaţă până m-a obosit. Lucrul care-mi place mie. Restul nu îmi plac, doar le văd beneficiile, atât. E o diferenţă. Ce-mi place mie se numeşte CSR. Corporate (vedeţi, nu multinational) Social Responsibility. Un concept care spune că multinaţionala aia, pe lângă taxele despre care zice prostimea că nu le plăteşte, mai face şi alteva pentru societate. Ce-nseamnă asta? Înseamnă, de exemplu, că după munca aia istovitoare, după competiţia aia acerbă, după şedinţele interminabile şi deadline-urile imposibile, corporatistul român, sau multinaţionalistul, cum vreţi să-i spuneţi, a învăţat în firma aia, pe lângă o meserie pentru care facultatea s-ar putea să nu-l fi pregătit cu nimic, dar talentul l-a recomandat, că e bine pentru ţara lui să-şi rupă şi câte un weekend de la gura copiilor şi să meargă să replanteze păduri furate de bunicul lui şi să facă curăţenie prin locuri publice într-o patrie în care scuipatul de seminţe pe jos e un sport naţional. Da, câteodată mai înveţi la coporaţie şi lucruri bune.
*Text neplătit de Soros. 

luni, 6 februarie 2017

28 grame

Poveste olandeză



- Am 28 grame de iarbă.
- De unde?
- De la fiu-miu.
- Ţi-a dat fiu-tu 28 grame de iarbă????
- Nu! Le-am cumpărat de la el!
Cum pula mea?, vă veţi întreba. Ei bine, fiul, o pramatie de 16 ani, arhetipul copilului-problemă, dilărea. Tac'su a încercat să-i ia iarba cu forţa când l-a prins. Dar puşlamaua a făcut apel la raţiune:
- Tată, iarba nu-i doar pentru mine. O iau şi eu cu 3 euro gramul şi-o dau mai departe cu 6. Dacă nu-mi dai trei euro pe gram, mă omoară mafioţii.
Avea şi el dreptatea lui. Şi uite-aşa ajungi la 50 ani să cumperi droguri de la fii-tu minor.

joi, 26 ianuarie 2017

Pe invers

Recunosc. Bine, acuma, nu vă gândiţi la orientări sexuale şi alte prostii din astea. Gândiţi-vă la fumat. Da, frate, azi m-am simţit ca-n liceu. Dar să încep cu începutul. La bine la birou, în locul unde muncesc de când am început să nu mai scriu pe blog, se fumează. Bine, nu în birou-în birou, propriu-zis şi ca atare. Avem noi un loc, de fapt, un fel de casă a scărilor pe care o alintăm cu titulatura de hol. Şi acolo fumăm. Dar nu azi - şi aici ajungem la partea anapoda, aia cu liceul: azi am fumat în veceu. Şi-a trebuit să facem asta, să mergem să fumăm în veceu, pentru că pe hol mirosea a căcat.