marți, 2 ianuarie 2018

Să-mi bag pula-n ei de lupi

Ştiam că suntem la munte şi eram frumoşi şi liberi. Sincer, eu, unul, am plecat de revelionul ăsta la munte pentru că vroiam şi nişte linişte, dar se pare că am nimerit muntele greşit, că urlă de trei zile numai manele şi demenţi în jurul meu. Primele două zile a mai fost cum a mai fost, dar ieri, de sfăntul Vasile, au început să devină cu adevărat ei înşişi. Mai ales cine credeam eu mai puţin. LUPII, BĂĂĂ, a urlat unul de dimineaţa pănă a doua zi dimineaţa. Până n-a mai avut voce. Până când l-au înjurat cam toţi. Până a căzut răpus de băutură. Dar hei, era ziua lui, putea să facă orice, nu? Mânca-mi-ar pula.

Peste tot pe unde era lume din grupul nostru, odată apărea şi el. LUPII, BĂĂĂ! Mai mult, a încercat mereu să ne facă şi pe noi să ne prostim ca el, să ieşim afară să hăulim în cor, să le futem sărbătorile şi la ăilalţi de la cabanele din jur. Sătui, jumătate dintre noi ne-am ascuns la un rentz. Dar ce, credeţi că scăpam aşa uşor de prost? Paranteză: până pe la jumatea petrecerii s-a ascultat, în general, rock. Până a apărut unu care a spus că şi el a fost rocker, satanist chiar (sic) şi că de ce se bagă atâta rock. Am zis hai, ok, băgăm şi altceva. Perfect pentru manele. Pentru o noapte întreagă de manele. Un moment perfect de LUPII, BĂĂĂ!

Din când în când, mai băga ăsta capul pe uşă: LUPII, BĂĂĂ. Mă, pleacă mă, de aici cu lupii tăi. OK. Închidea uşa, o deschidea la loc, mai futea un LUPII, BĂĂĂ, după care se căra. La un moment dat, a apărut şi cu o vuvuzea, de a sărit lumea de pe scaun. La el. Eu am cedat primul. Am zis mă fut, mă duc să mă culc. M-am dus chiar la el şi i-am zis doar atât: la mulţi ani. Ştiu, sună ciudat, dar suntem, până la urmă, prieteni. "Mi-a zis: mulţumesc, frate. O singură rugăminte am la tine. Bagă şi tu cu mine un LUPII, BĂĂĂ!." A existat, totuşi, şi un moment de candoare. O fetiţă de cinci ani pe care părinţii ei responsabili o învăţau cu manelele, iar tâmpitul ăsta o învăţa să urle  LUPII, BĂĂĂ i-a spus: "Dacă tu chemi lupii şi lupii vin şi te muşcă, ce ai să faci?".

luni, 20 noiembrie 2017

Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXI)

Ne despărţiserăm de ceva timp. Am ajuns pe la ea spre seară. M-a rugat să o ajut să îşi amenajeze noua casă. Trrebuia să mutăm o placă, plm, pentru ea părea mare, pentru mine nu ştiu, cert e că am luat-o pe sus şi am pus-o unde trebuia. Pe placă. Singur. Mi-a zis "omule, eu m-am chinuit cu ăia de la livrari să o cărăm aici, la etajul cinci, de unde ai avut atâta putere???" Aveam şi atât, ce pot să zic? Pe vremea aia puteam. Nu ştiu. Cert este că, evident, ne-am luat şi ne-am certat la un moment dat. Sătul, am zis îmi bag pula, plec. Secvenţă în care m-a luat de mâinile mele astea puternice şi mi-a zis: "Nu pleci nicăieri." Şi am iubit-o şi mai mult.

sâmbătă, 4 noiembrie 2017

Lemn

Ce advertorial nemarcat am văzut, mi-a întors stomacul pe dos: Schweighoffer au făcut ei o aplicaţie care urmăreşte lemnul care intră la ei în fabrică. Prin GPS, vă daţi seama? Gata, gata, nu mai faceţi gât, s-a rezolvat problema, mergeţi la caslili voastre, tovarăşi! N-am identificat decât vreo 5 probleme tehnice care fac inutilă pentru copaci şi praf în ochi pentru fraieri soluţia asta. Am să menţionez doar una, cea mai nesimţită: lemnele sunt urmărite de la gater până la fabrică, de parcă vine copacul singur până la gater, de capul lui, să-l prelucreze ăia. Copacul e dat jos în pădure, băi, nu la gater!!! Nu în ultimul rând, cunoaşteţi vreun hoţ care şi-ar instala singur GPS, să poată fi urmărit? De parcă doar austriecii cumpără lemn în ţara asta şi de parcă gata, putem să tăiem toate pădurile, că vorba aia, avem GPS, totul va fi bine. Şi astea ar fi doar două aspecte. Mă opresc. Mi-e scârbă. A, unde am văzut "reportajul"? Pe antena 3, eroina luptei împotriva multinaţionalelor, fireşte. Mmmm #şantaj sau #şpagă ?

P.S.: să vă spun, dragi hipsteri, cui se adresează acest tip de emisiune: vouă. Pentru că ei vă cred proşti. Pentru că ei vă cred nişte din ăia care s-au uitat prea mult la Lord of the Rings şi care au impresia că pădurea îşi suflecă poalele şi o ia singură la picior până la Ikea, "vrem să fim şi noi birouri!". Ca să stati acasă şi să combateţi pe forumuri, pe facebook sau hai, maxim, în Piaţa Victoriei, de parcă în faţă la guvern se fură copaci.

Pe de altă parte, tot acest PR stunt arată nu neaparat că sunteţi voi proşti, dar ei sigur sunt proşti şi s-ar putea să-şi fi dat singuri arama pe faţă şi să fi arătat pe banii lor exact cum se face acest şmen şi mai ales unde - undeva între pădure şi gater. Da, ştiu, e cam repetitiv ce zic aici, dar ştiţi voi, repetitio est...Ai trecut de gater cu lemnul furat din pădure, gata, eşti curat ca lacrima, poa' să te urmărească pe drumul naţional câte Mini vor cu tot cu GPS-ul lor, ţi-au supt-o de mult şi nici măcar nu realizează. Vreţi să combateţi? Rupeţi-vă maşina pe drumul forestier şi luaţi-vă după sunetul drujbelor. Dar aveţi grijă să nu se ia şi ăia cu drujbele după voi...

joi, 2 noiembrie 2017

Decizii

Bună dimineaţa. Astăzi vorbim despre depresie. A cui depresie? A mea, desigur. De ce aş face asta aici? Păi, la câţi inşi îşi împărtăşesc problemele cu necunoscuţii pe internet, ce mai contează unul în plus. Aşadar, cum văd şi trăiesc eu depresia: o chestie perversă. N-ai nicio bubă, niciun semn pe tine, nu ţi-e rău şi totuşi răul avansează, încet. Îţi devorează moralul, voinţa, nervii, relaţiile, cariera (dacă ai una), sănătatea şi, în final, viaţa.

Cum se manifestă? Că totuşi trebuie să aibă nişte semne, nişte semnale, nu? Că altfel cum îmi dădeam eu seama că şi la mine e la fel? Păi, nu ai chef de nimic. Mereu. Sau, când ai chef, ai chef de orice altceva în afară de ce trebuie să faci. Cum fac eu cu blogul, de exemplu. Viaţa ta socială o ia la vale, nu mai vrei să mai ieşi din casă, rămâi, încet, singur, ăia de la muncă te întreabă când mai ai şi tu chef să munceşti fără să ştie că fix ei te-au adus aici sau poate ştiu, dar nu-i interesează, din astea.

Cum am ajuns eu aici: totul a început acum 10 ani. Aveam vreo 28 ani, o carieră frumoasă şi promiţătoare, de fapt, două, pentru că eram şi un sportiv apreciat, campion şi primul arbritru român din disciplina mea premiat în străinătate, străinătatea o vedeam des cam cum văd unii Cora când se duc la cumpărături şi aveam o logodnică frumoasă şi iubitoare. Lumea era a mea. Asta, până prin 2008, când lucrurile au început s-o ia la vale.

Lucrurile au început cu serviciul. După un 2007 optimist nimeni n-a crezut că economia se duce dracului o perioadă. Inclusiv locul unde lucram eu. Încet, încet, salariul meu a început să întârzie. Sau să vină cu ţârâita. Bietul meu sălăriuţ. M-am uitat în jurul meu să mă angajez în altă parte, dar unde dracului să te bagi, mai toate afacerile care presupuneau ce făceam eu se duceau dracului precum castelele de cărţi. Deh, patroni şi manageri made în România. Totuşi, până găseam în altă parte, am zis măcar să am o ocupaţie, mai rămân la ăia.

Dar atunci a început marea lehamite. Ei întârziau cu banii? Întârziam şi eu cu ce aveam de făcut. Petreceam mai mult timp căutând joburi decât muncind. Sau citind toate căcaturile pe internet, tocmai ca să nu muncesc. Nu mai înţelegeam de ce să muncesc serios dacă ei nu mă plătesc serios. În acelaşi timp persistam şi într-o naivitate, încă aveam încredere în şefi şi mă gândeam că lucrurile aveau să-şi revină cumva. Plus că deja aveam de recuperat o groază de bani de luat de la ei şi-mi închipuiam că dacă plec nu-i mai văd vreodată. Evident, oricum nu i-am mai văzut vreodată.

Bineînţeles, toată problema asta cu serviciul, care era, de fapt, o problemă cu banii a atras după ea şi alte probleme. Cred că oricare dintre noi a avut probleme cu banii, chit că vorbim de bani de pâine, de bani de vilă la Miami sau de faptul că-ţi reprozează mă-ta că nu te descurci. E ok. Atâta timp cât problema asta nu antrenează şi alte chestii după. De exemplu, să te trezeşti că femeia se satură foarte repede să te ţină în cârcă şi pleacă. De două ori. Cum mi s-a întâmplat mie.

va urma

vineri, 8 septembrie 2017

Cuvinte potrivite

Pareză. Ce denumire, parcă-i luată direct de pe şantier. "Dă şi mie pareza aia. Da, aia de lângă burghiu." Dar îmi mai vin în minte nişte denumiri şi locurile pe unde le-ar sta mai bine:

Epistolă - la anatomie;

Claviculă - la buletinul meteo;

Cancioc - la pescuit;

Lacună - în manualul de geografie

Iliescu - la puşcărie.

marți, 15 august 2017

Moldova

Însemnări de călătorie

Întotdeauna mi-am dorit să văd ce-i dincolo de Prut. Mi-amintesc şi acum, era anul 2000, eram în vamă la Albiţa, trebuia să plec spre Bucureşti şi nu prea aveam chef. Rămăsesem aşa, privind lung peste frontieră şi jurându-mi în barbă că o să ajung şi eu acolo odată. De-atunci au trecut 17 ani. Între timp am traversat mări şi oceane, numai amărâta aia de graniţă dintre noi şi Moldova nu. Dar acum, dragi tovarăşi, pot să raportez: am trecut Prutul! Şi nu îmi pare rău că am făcut-o.

Dimpotrivă. Mă simt norocos că am făcut-o aşa cum am făcut-o. Am văzut Moldova aia adâncă, Moldova aia rurală. Adică Moldova aşa cum e ea. Nu Chişinăul. Chişinău e altă ţară, mai ales într-o ţară în care şi oraşele sunt nişte sate. Pentru că da, dacă ar fi să încep cu ceva despre Moldova, cu asta ar trebui: e o ţară eminamente rurală şi cu desăvârşire agrară. Acolo găleata e pe post de poşetă. Venind din ţara pungilor la un leu, m-am auzat să aud "dă-mi şi mie o găleată la doi lei".

Da, frate, găleata e la putere. Şi e bună schema. Când o întrebi pe duamna unde se duce, spune că are treabă şi tu o crezi, doar ţine pe braţ o găleată. Nu mai contează că în găleată are, de fapt, o sticlă de jumate pentru ţuică şi una de un litru jumate pentru vin, c-a trimis-o soţul în sat să ia băutură. Pentru că da, în Moldova se cam bea. Sună familiar, nu? Ei, mai sunt şi alte similitudini între popoarele noastre, precum faptul că domnul soţ îşi mai altoieşte jumătatea cu bâta de baseball sau cu patul de la puşcă din când în când la băutură.

A propos de puşcă, am tăiat porc când am ajuns acolo. Păi, cu puşca? Păi, da. Păi, tata socru (nu al meu, îi zicem aşa din principiu, că nu mai ştiu cum îl cheamă) beat pulă la 5 dimineaţa cu puşca în mână zice "du-ti şî viez dacâ iesti oleacî di bieri rieci" şi cât te duci tu auzi poc şi când te-ntorci găseşti porcul împuşcat în cap, agonizând şi te apuci şi tai, na, ce să faci. Law of the land. Din când în când mai scoţi câte o ulcică de vin din bordei şi... trai, neneacă. Bă, mi-a plăcut. M-am simţit exact ca la bunici.

Din păcate, mai era ceva ca la bunici: drumul de la graniţă până la Chişinău, care mi-a adus duios aminte de drumul Preuteşti - Dolhasca, pe care am fugit eu de acasă de la bunici pe vremea când nu ştiam ce înseamnă să fugi de acasă. Efectiv, aveai senzaţia că mergi pe marginea drumului, nu pe drum. A fost horror. Şi nici drumuri secundare care să nu fie din pământ nu am văzut. În schimb, după Chişinău, surpriză: toate drumurile naţionale erau linse. Noi-nouţe. Păcat că dintre toate, fix drumul spre Europa nu i-a interesat.

În rest, mult verde şi frumuseţe, natură frumoasă, codri bătrâni ce par neatinşi de secole, curăţenie pe marginea drumului, câte o roşie mâncată dimineaţa direct în grădină şi linişte, Multă linişte. Să nu auzi câteva zile motoare, tramvaie, claxoane, frâne, sirene, hărmălaie, certuri? Priceless. Cred c-am să mă întorc. Mai ales dacă fac, dracului, drumul ăla odată. Încercaţi-l pe cel de la vama Albiţa, nu mergeţi dinspre Iaşi că o să vă blestemaţi zilele.