vineri, 21 iulie 2017

Cum am ajuns aici

Tot văd postări pe facebook de la oameni scandalizaţi că văd cum toţi corupţii iau pedepse simbolice sau cu suspendare, cum speculează toate legile proaste să stea cât mai puţin la pârnaie şi cum judecătorii "mimează lupta anticorupţie şi îşi bat joc de noi." Vestea proastă e că bătaia de joc nu a început acum sau recent, ea a început de foarte mult timp, dar nu judecătorii  îşi bat joc. Ei doar aplică legile alea proaste de care vorbeam mai sus. Dar hei, judecătorii au făcut legile alea? Nu. Politicienii le-au făcut şi când le-au făcut a început bătaia de joc care continuă şi astăzi.

Şi vă dau o veste proastă: bătaia de joc va continua cât timp sunt legile astea proaste făcute greşit şi rău intenţionat tocmai de cei pe care urma, la un moment dat să fie aplicate. Aşa e când pui hoţii să facă legi. La modul, eu dacă vreau să omor pe cineva, aş încerca prima dată să scot omorul din codul penal. Aşadar, data următoare când mai ieşiţi în stradă, nu uitaţi să strigaţi ceva şi de pedepsele anticorupţie, că alea-s problema, şi să le strigaţi "MUIE" la politicieni c-au fost aşa de javre încât s-a ajuns în ţara asta să faci cinci ani de puşcărie pentru 50 lei şi nicio zi pentru 100.000.000 euro.

Au transformat un mit într-o realitate cotidiană cu mult înainte să ne scandalizăm noi că scapă aşa uşor. În momentul ăla pe care nu l-a băgat nimeni în seamă, când au făcut legile astea. Şi staţi aşa, că nu v-am dat vestea cu adevărat proastă: dacă v-au picat prost pedepsele astea la mişo, obişnuiţi-vă sau aruncaţi-vă televizorul şi internetul pe geam, că ele tot aşa vor fi şi dacă se schimbă legea mâine şi prevedem acolo pârnaie pe viaţă pentru corupţie. Legea adoptată mâine va fi valabilă doar pentru faptele comise începând de mâine.

Adică există un principiu penal care se numeşte "al legii penale mai blânde". Adică dacă la data săvârşirii faptelor era în vigoare o lege cu pedepse mai mici, vei fi judecat după aia, nu după asta nouă care spune că poţi primi 25 ani de penitenciar pentru 1 milion de euro furaţi de la stat. Şi fiţi siguri că toţi ăştia care se vaită că-s prigoniţi şi torturaţi ştiu perfect că-i aşteaptă un deranj minim, pentru că ei au aranjat de la bun început să fie aşa dând legi perfecte. Perfecte pentru ei, desigur. Ziceţi merci c-am mai scăpat de judecători corupţi, că probabil nici pe astea nu le vedeam.

Că asta s-a şi întâmplat: legile astea au venit exact în momentul când a început să lucreze pe bune o chestie: DNA. Când au văzut că-i groasă şi că ăştia nu mai răspund la comenzi politice şi îi prind pe bune, şi-au amenajat nişte legi călduţe care iată, după ani de zile îşi îndeplinesc scopul: umplu de nervi şi de frustrare oamenii cinstiţi din ţara asta, care pe bună dreptate simt că cineva îşi bate joc de ei. Aşa că uraţi-le sănătate şi putere de muncă judecătorilor şi mai ales DNA şi rugaţi-vă la dumnezeu ca mafioţii ăştia să aibă mai mult de o condamnare. Să aibă măcar două. Dacă eşti recidivist, n-ai cum să mai iei cu suspendare şi faci şi ce n-ai executat din prima pedeapsa. Iar ei ştim cu toţii, sunt nişte recidivişti ordinari şi nişte infractori de cariera.

PS: sper că nu-şi închipuie nimeni că tocmai ăştia vor da legi mai dure pentru aşa ceva. Poate ar trebui să ne gândim şi mai serios decât până acum cu cine votăm.

luni, 10 iulie 2017

Imposibilul meu

Bună, eu sunt Cristean (sau Cristi, dacă ţineţi neaparat) şi îmi place să scriu. Şi să citesc. Şi să scriu. Şi să citesc. Pula mea, nu mă pot hotărî care îmi place mai mult, dar în viaţă mă ghidez întotdeauna după vorba aia cum că e bine să citeşti mai mult decât scrii. Plus că dacă scrii mai puţin ai ocazia să spui mai puţine tâmpenii, să te faci de căcat mai puţin, cum ar veni, de parcă ar mai conta. Dar iubesc astea două chestii, mai ales de când mi-am dat seama că profesorii mei aveau dreptate în felul lor, cel puţin în privinţa scrisului, se pare că am fost făcut pentru asta. Nu, nu urmează să mă autodeclar geniu, zic pur şi simplu că dacă aş fi făcut altceva în viaţă, de exemplu, dacă aş fi fost şofer, aş fi fost mediocru, pe când ca ziarist zic eu şi nu numai eu că mă pricep mai bine.

Pentru că asta mi-au zis profesorii mei, că aş fi bun ca ziarist. Aşa că am terminat dreptul. Am ajuns ziarist printr-o întâmplare, graţie influenţei pozitive pe care au avut-o întotdeauna femeile în viaţa mea (mulţumesc, fetelor, meritaţi foarte multe lucruri bune). Asta nu înseamnă că am ajuns ziarist pe pile. Doar că am aflat de o oportunitate şi m-am dus. Nu m-au întrebat dacă am terminat jurnalism, ce IQ am, câte zeci de ani de experienţă am, de fapt, pentru ei, puteam să vin direct de la sapă, important era să trec un test: să demonstrez că mă pricep să scriu. Şi l-am trecut şi de 12 ani fac asta, sunt ziarist. De 12 ani îmi trăiesc visul. Scriu şi mai iau şi bani pentru asta. Voi ştiţi deja că iubesc să scriu. Ce alt tâmpit ar face asta şi fără bani, în timpul liber?

Alţii n-au chef să scrie nici măcar un sms, iar alţii nici măcar nu ştiu să facă chestia asta. Nu mai zic de citit. Mi se pare fantastică vorba aia, dacă nu am somn, iau o carte şi încep să citesc. La mine-i invers, când mă prinde o carte, nu mai dorm toată noaptea, stau pe ea, iar dacă-mi vine o idee, sar din pat şi o scriu. Am avut un şoc când, după vreo două luni de suferinţă, cu fracturi, operaţii şi alte mizerii, m-am pus la calculator să scriu din nou: greşeam la fiecare cuvânt. Nu mă mai ascultau degetele de la mâna stângă. Pentru un om ca mine, asta e fatal. Nici măcar nu glumesc. Mi-am zis ok, de acum ce faci cu viaţa ta? Că asta probabil că n-o să mai faci. Spre fericirea mea, treptat, mi-am revenit, nu 100%, dar scriu cursiv şi fac mult mai puţine greşeli decât colegi de breaslă perfect sănătoşi (pe de o parte, şi pentru că nivelul resursei umane din presă a ajuns foarte jos, dar asupra acestei chestii voi reveni).

A propos, ziariştii fac foarte multe greşeli, ceea ce este perfect normal când scrii texte de mii şi mii de semne, de-aia redacţiile au corectori. Şi ziceam că spre fericirea mea. Dar, de unde fericire? Nu-s, de fapt, fericit. Şi nu din cauza faptului că trebuie să mă târăsc ca un moş la kinetoterapie în fiecare zi, nu din cauza durerii şi a nopţilor nedormite, nu din cauza faptului că am ajuns să stau într-o cocină pentru că na, nu prea am cum să fac prea multe lucruri (am să scriu într-o zi o postare întreagă despre cum e să iei şi să duci la tomberon gunoiul cu o singură mână). Nu din cauza faptului că nu-mi pot prinde părul în coadă şi, de fapt, nici nu-l pot spăla ca oamenii şi durează câte o zi întreagă să mă ocup de el, băga-mi-aş pula. Nici din cauza faptului că e încă supercomplicat să iau sau să dau jos un tricou de pe mine. Şi nici din cauza faptului că trec prin toate astea singur.

Nu. Pentru că astea sunt trecătoare. Am zis mai sus că am probleme cu îmbrăcatul, pentru că au clavicula şi pentru că mobilitatea încă nu mi-a revenit, dar îmi revine. Prima dată când am luat pe mine un tricou după operaţie, mi-a luat trei zile să pot să-l dau jos. Nici măcar nu-ţi poţi închipui nervii şi durerea şi frustrarea. Serios. Trei zile. Acum pot în câteva secunde. Ar trebui să mă încurajeze chestia asta, nu? (Da, ştiu, cămăşi, dar la sală la kineto nu te duci în cămăşi.) Ai putea spune că atâta suferinţă câtă vezi în jurul tău în sala aia ar trebui să te facă să realizezi cât de mică e problema ta, ai putea spune că vezi oameni cu probleme care nu se vor rezolva niciodată, pe când la tine e doar o chestiune de timp, răbdare şi muncă şi că ar trebui să te încurajeze chestia asta cumva, printr-o comparaţie cinică.

Ai putea spune hei, poţi să scrii din nou, nu eşti mulţumit? Nu. Şi nu pentru că mi-aş fi pierdut răbdarea, nu pentru că sângerez bani pentru că încă nu pot să arbitrez din nou, nu pentru că încă nu mă pot întoarce la o mare dragoste de-a mea: gătitul. E pentru că m-am întors din nou la altă mare dragoste de-a mea: scrisul. Dar nu scrisul aici. Scrisul pentru ei. Jurnalismul. Şi ghici. Nu mai pot. Fizic pot. Dar nu mai pot. M-am întors şi efectiv am uitat de problema pe care o am din martie şi mi-am amintit de problema pe care o am de ani de zile şi care mă ţine în depresii, în high-uri, în somnifere şi în beţii în care mă bag ca să uit. În perioade în care îmi închid telefonul sau dispar cu zilele, cumva instinctiv, nu intenţionat, dar parcă organic, dinadins ca să o închei odată cu ei şi să mă dea afară pentru că nu sunt în stare să zic cu gura mea că vreau să plec pentru că nu mai pot să fac asta.

Pentru că, de fapt, pot să fac asta, vreau să fac asta şi iubesc asta. Dar nu mai pot aşa. Şi, din păcate, condiţiile nu le fac eu. Este vorba despre presa din România şi relaţia ei cu adevărul. Ştiţi, de când am învăţat că nu e bine să minţi, am început să iubesc tot mai mult şi mai mult adevărul, cu toate riscurile de rigoare, pentru că adevărul deranjează de prea multe ori şi chiar am dus uneori chestia asta la extrem, pe pielea mea. Dar nu la ei. Presa din România (cu mine inclus în ea) trăieşte într-o mare minciună. Nu, nu am să-mi fac toţi colegii mincinoşi. Doar unii sunt. Dar cine te obligă să minţi, veţi spune. Nimeni. Poţi oricând să schimbi subiectul sau pur şi simplu să taci în pula mea din gură. Iar astea două se practică cu drag, spor şi abnegaţie în toată presa din România. Minciuna prin omisiune este marea boală a presei noastre.

Unii ar putea spune că de vină e situaţia grea în care se află toate instituţiile media din ţară. Nu. O situaţie nu e vinovată de nimic niciodată. O situaţie există şi atât, nu poţi s-o bagi în puşcărie. Doar oamenii pot fi vinovaţi. Oameni ca alţii sau ca mine. Toate canalele, tv, print, radio, internet sunt pline, dar absolut pline de lucruri irelevante şi de fumigene. Nu, n-o dăm în teoria conspiraţiei, dar eu, din interior, am să zic următoarele: fraţilor, în România adevărurile importante nu se spun!!! Ce vedeţi, ce auziţi, ce citiţi sunt căcaturi. N-o să spun că ştirea cu ce s-a întâmplat la Colectiv e un căcat. Dar cineva cu discernământ care se urmăreşte mai multe canale şi vede cum au prezentat ce s-a întâmplat şi cum toţi au încercat să se folosească de tragedia aia ca să spună, de fapt, altceva, îşi dă seama că undeva există, totuşi, cel puţin un căcat în toată tevatura aia.

Nu ştiu dacă ăsta era exemplul cel mai bun. Adică exemplul cel mai bun de minciună prin omisiune, totuşi, acolo a fost mai mult o deturnare. Mă rog, mai multe deturnări, că deh, fiecare canal de comunicare cu căcatul lui şi interesul lui. Aş da exemple mai grăitoare şi mă doare şi mă frustrează enorm că nu pot, deşi le ştiu. Pentru că în meseria asta vrei, nu vrei, afli lucruri. Pentru că adevărul, pe măsură ce îl tot afli şi îl studiezi, descoperi că are o voinţă a lui: adevărul vrea să fie aflat. Şi la un moment dat, dacă nu eşti un bou sinistru sau un jeg uman odios, te loveşte: bă, stai puţin, uite ce ştii şi uite ce scrii!!! Nu vezi nicio diferenţă??? Ba da. La un moment dat realizezi că ce nu scrii e mai important decât ce scrii. Şi ştii lucruri şi ţi le bagi în cur, că ori nu ţi le publică nimeni, ori ajungi să ai probleme.

Probleme tu, firma, apropiaţii... Dar adevărurile alea urlă-n tine în continuare şi tu, la rândul tău, trebuie să zâmbeşti în continuare ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic şi să transformi turnătorii de cea mai joasă speţă şi şuturile la ţurloaie pe sub masă şi hoţiile epocale în texte docte şi simpatice despre economie, să transformi infractori de carieră în figuri publice care dau lecţii altora şi... dar deja nu mai am cuvinte. Mi-am pus de multe ori întrebarea, uitându-mă în jurul meu în conferinţele de presă, mă, cine sunt oamenii ăştia cu adevărat? De ce sunt ei capabili cu adevărat? Dacă ar avea viaţa ta pe mână s-ar juca cu ea cum se joacă cu mintea publicului? Pentru că aici ştiu exact ce fac. Ştim cu toţii exact ce facem aici (în afară de ăia chiar proşti, desigur, pentru că ta-daaa, există mulţi proşti şi printre ziarişti). Un simulacru. O minciună.

Pentru bani, pentru cunoştinţe, poate pentru un transfer avantajos printr-o multinaţională sau la altă instanţă media, toţi ăia conştienţi de ce fac respectă acest cod al tăcerii şi al unor forme rafinate de minciună demnă să ducă mai departe moştenirea jurnalismului comunist reinventat acum. Chiar nu e o conspiraţie. Pur şi simplu unii sunt prea hoţi, alţii sunt prea proşti şi mai sunt vreo doi-trei încearcă să pară neutri şi să-şi facă treaba (cam ca mine, aşa) dar adevărul e că suntem toţi în căcat. Şi dacă ai avut vreodată în viaţa o minimă înteligenţă, decenţă şi onoare care să se simtă atacate de ceea ce se întâmplă începi să te întrebi dacă poţi să schimbi cumva lucrurile astea. Dacă nu cumva lucrurile se vor schimba în bine de la sine la un moment dat. Începi să tragi de timp şi să te minţi.

Îţi place ce faci, e viaţa ta. Înveţi în fiecare zi lucruri noi, bune sau rele, dar cineva te plăteşte, mai bine sau mai prost (sau mai rar) să citeşti, în pula mea. Şi să scrii! Şi te bagi plin de speranţă şi vrei să muţi munţii şi ăia mai bătrâni ridică sprânceana şi zic hei, mai uşor cu entuziasmul pe scări şi tu nu înţelegi de ce. Dar de când te-ai vindecat de naivitate, de când ai început să realizezi cum sunt nişte oameni cu adevărat, nu cum vor ei să se prezinte, când ştii ce-a făcut x sau y şi nu prea ai ce să-i faci, că îl sună pe şefu-tu în secunda doi să te lase fără bani de rate la bancă, când îţi dai seama cum stau nişte lucruri de fapt şi cum se mută munţii, de fapt, în ţara asta în industria asta media începi să suferi. Şi suferi, şi suferi şi nu te poţi lăsa, ca-n bancul cu ursul şi vânătorul.

Şi-am să mă opresc aici. Şi aş vrea să mă opresc aici şi din ceea ce fac. Eu când mi-oi reveni fizic o să fiu din nou arbitru şi o să decid vieţile oamenilor, că de muncă m-am reapucat deja. De 6, 7 ani am problema asta, îmi dau seama că ceea ce fac e greşit, că nu pot să împart dreptatea într-un loc şi minciuna în celălalt şi nu ştiu ce să fac. Efectiv, am ajuns să nu mai am puterea, când mă gândesc la job, nici măcar să iau o decizie, deşi văd şi simt că îmi fac rău şi mi-e teamă că deja răul mi l-am făcut, mi-am afectat viaţa, relaţiile, sănătatea... sper că nu şi viitorul, oricare ar fi el. Nu mă pot lăsa, nu m-am văzut niciodată făcând altceva decât asta şi arte marţiale, acum nu pot să fac nici una dintre astea, una din motive fizice, cealaltă din motive... să le zicem morale. Ce pula mea fac? Va trebui să fac, altceva, aşa-i?

vineri, 7 iulie 2017

Invidia

de Cristean Deoarece

Pentru că am fost făcut prost nu cu mult timp în urmă, aş vrea să împărtăşesc câteva păreri despre ceea ce cred eu că e prostie în viaţă. Cred că cea mai mare prostie în viaţă e să nu înveţi nimic din ce-ai păţit. Asta e prima şi cea mai mare dovadă că eşti prost. Adică, pentru asta nu poţi da vina nici măcar pe o ţinere de minte precară. A doua e să înveţi nişte chestii, dar să nu le înţelegi, ori să le înveţi greşit şi să le repeţi aşa, ca papagalul, fără să ştii de ce şi, deci, să le aplici greşit de cele mai multe ori. A treia e să înveţi chestii, dar ele să fie greşite din capul locului şi totuşi tu să le împărtăşeşti cu alţii ca pe nişte adevăruri absolute de la dumnezeu.

Ăştia sunt uşor de recunoscut, folosesc foarte mult SE. Aia SE face aşa, ailaltă SE face aşa.... Sau hai, mai aplicat, un exemplu pe care l-am auzit eu cu urechile mele: "dacă este iubit, un om SE va schimba". Ei, dacă auzi din astea, eşti clar în preajma unui prost, fugi. O să te facă laş, că na, într-o lume din capul cuiva care este populată de dume din astea, va fi uşor să spună "problemele nu SE rezolvă aşa". Tu vezi-ţi de drum liniştit, nu ai ce problemă să rezolvi, prostia nu se rezolvă, o ai sau n-o ai punct. OK, nu fug de bătăi cu golanii, dar fug de tine. Fă-mă laş, dar tu eşti prost. Ei, dar cele mai reprezentative sentimente, dincolo de dumele proaste şi de greşelile repetate sunt două: gelozia şi invidia.

Gelozia pentru că nu te ajută decât să-ţi faci viaţa un iad ţie şi, eventual, celuilalt dacă urlă în tine şi e manifestă şi nici nu te scapă absolut sub nicio formă de perspectiva de a fi înşelat. Bonus, s-ar putea să te trezeşti într-o zi singur. Are asta un nume? Pentru mine, da, se cheamă prostie. Am fost şi eu gelos mai demult, recunosc, dar dacă ne uităm la paragraful I, îmi place să cred că m-am maturizat din punctul ăsta de vedere şi că mi-am învăţat lecţia. O să ziceţi că mă contrazic în paragraful II, ori eşti prost, ori nu eşti prost. Iar eu o să zic următoarele: una e să faci prostii, toţi facem, alta e să le repeţi şi să fii prost de-a dreptul. Dar şi mai dură e invidia. Aia, altă copilărie, dacă mă întrebaţi pe mine, o formă de retard la care la o anumită vârstă ar trebui, în pula mea, să renunţi, îţi garantează că ai să mori un om nefericit fără să ştii unde ai greşit în viaţă.

Să stai toată ziua să te uiţi în curul altora poate fi greşeala vieţii tale. Pentru mulţi chiar este. Să dau un exemplu trivial, una venise tocmai de la Turda să se plângă că bucureşteanul pe care îl plăcea ea avea prietenă. I-am zis mademoiselle, sunt un milion de bărbaţi în Bucureşti, la propriu! Pula. Ea pe ăla îl vroia şi suferea. Şi dacă tot am zis milion, să vă mai spun ceva despre mine: meseria mă obligă să interacţionez foarte des cu milionari. Nu, nu vă bucuraţi pentru mine (dar mai ales nu fiţi invidioşi), că asta nu mă face şi pe mine bogat prin asociere. Ştiţi ce-am observat? Deşi pe unii îi dau banii afară din casă, toţi muncesc. Toţi. Io-n locul lor îmi băgam pula şi vindeam tot şi mă mai găseaţi tot restul vieţii pe o insulă în Bermude (şi în bermude) şi nu mai mişcam un deget. Sau poate angajam vreo trei blonde bune să îmi mişte degetul din când în când şi să-mi mai facă câte o felaţie.

Am stat şi m-am gândit de multe ori, bă, ăştia au tot ce vor, ce îi mai mână, de ce se mai chinuie, de ce se mai stresează? N-am aflat răspunsul, dar mi-am dat seama că ăia, putrezi de bogaţi cum sunt, nu sunt ÎNCĂ fericiţi. Le lipseşte ceva. Şi-or fi furat banii, i-or fi făcut pe bune, tremură de frica puşcăriei? Unii da, alţii nu, iar ăilalţi, pe bune dacă ştiu. Sunt proşti, sunt deştepţi? Unii sunt proşti, alţii sunt deştepţi, dar cu singuranţă, după standardele artificiale ale fericirii de azi, toţi au avut noroc în viaţă. Şi totuşi se zbat în continuare din motive care mie îmi scapă.

Şi stau şi mă uit la ceilalţi nefericiţi care îi invidiază şi de multe ori îmi râd în barbă: "habar n-aveţi care-i treaba, aveţi impresia că ăştia sunt cu trei paşi mai spre rai decât voi şi vă ofticaţi pentru asta şi de fapt...". Pentru mine e un fel de mângâiere, recunosc, nefericirea altora la modul ăsta, pentru că nu e nefericire, e PROSTIE. Poţi să ai toţi banii lui Bill Gates, probabil dacă i-ai avea ai vrea să fii Bill Gates însuşi dacă eşti invidios şi nu vei fi niciodată Bill Gates. Şi dacă printr-un miracol ai deveni s-ar putea să descoperi că nu e aşa mişto cum visai şi ai să vrei să fii Donald Trump. Ăsta chiar ar fi un caz special de invidie şi prostie în formă agravată, clar. Şi ai descoperi din nou că până şi el are motive de nefericire în viaţă. Iar motive de nefericire în viaţă găseşti cu duiumul, nu face şi din invidie unul. Nu rezolvi nimic.




joi, 30 martie 2017

Breaks it

Sau brexitul meu*

Pot să vă garantez ceva? Mulţumesc. Pronosticul meu e că după brexit va fi nasol. Nu azi, nu mâine, dar în viitorul apropiat, da. Garantat! Zic asta de la sursă, din Anglia, unde am petrecut ziua de 29 martie la coadă la ortopedie într-un spital londonez. Simţind nişte chestii pe pielea mea, acum pot să zic că nici înainte de brexit nu era prea grozav sistemul. Dar să începem cu începutul, adică prima mea zi de vacanţă la Londra. Dar nu înainte de a-i ura cui m-a blestemat următoarele: să-ţi dea Dumnezeu sănătate! Cine mă cunoaşte cam are idee de ce le-aş ura duşmanilor tocmai asta. Ştiu, nu-i frumos, da-s supărat tare, mă.

Aşa. Deci, pe 25 ajungeam la Londra, fix la timp ca să alunec şi să cad de la vreo 3 metri pe nişte scări de-alea meseriaşe. Am avut noroc 1.) că n-am murit, aşa cum a păţit văru-miu Trandafir acum vreo 10 ani într-un incident similar; 2.) că mi-au atenuat căderea clavicula (care s-a rupt) şi capul (despre care nu ştiu nimic, că muiştii ăia de la spital nu s-au obosit să-l cerceteze, dar ultimul lucru pe care mi-l amintesc înainte să leşin a fost c-am dat şi cu el de jos. Dovadă e vânătaia asta pe care o am la ochiul stâng, zici că mi-a futut careva o coadă de târnăcop). Şi aici ajungem la partea unde ziceam că nici înainte de brexit nu era grozav la engleji.

Timp de aşteptare ambulanţă? 4 ore. Să-ţi facă cineva o radiografie? 3 ore. Programare la chirurgie? Peste 4 zile. Şi uite aşa se face 29, marea zi, când eu vedeam ştirile despre brexit pe sky news, la coadă în spital. Când îmi vine rândul, doctorul se uită la radiografie şi zice:
- Mâine facem şedinţă cu ceilalţi doctori să vedem dacă te operăm sau nu peste alte 7 zile.
- Păi eu în 5 zile plec!
- Când te întorci?
- Nu mă mai întorc, mă duc înapoi la mine în ţară, asta trebuia să fie vacanţa mea, dar s-a rupt tot, myself included, chiar din prima zi, băga-mi-aş pula!
- Atunci va trebui să mergi să te operezi la tine în ţară.

Şi iacătă-mă-s aşteptând să se facă 2 aprilie să iau avionul, cu o fractură încă netratată pe care trebuie să o operez la mine în ţară. Ei, perspectiva acestui operat "la mine în ţară" e cea care mă umple de cele mai negre gânduri şi de cele mai pesimiste scenarii. Până acum am scăpat întreg de doctorii români, acum nu pot decât să mă rog să am noroc şi de data asta, deşi... Deşi şi dacă va decurge totul perfect cu ai noştri pe mine personal oricum mă aşteaptă vreo 8 săptămâni de chin. De-asta zic, după brexit sigur va fi naşpa. Cel puţin pentru mine. Până atunci, că tot se apropie paştele, vă urez tradiţionalul "ştie cineva un ortoped bun la mine în ţară?"

*Articol de dreapta, că l-am scris doar cu mâna dreaptă.

P.S.: Am tot auzit o vorbă prin folclorul online înainte să dau piept şi mai ales umăr cu sistemul medical britanic. Respectiv, cum că ăia ţi-ar da paracetamol pentru orice, de la dureri banale până la zoroastrism. E un mit. Uite, eu am fost la ei cu fractură de claviculă şi nu mi-au dat nimic. Nici măcar speranţe. Mulţumesc.


joi, 23 martie 2017

Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXI)

- Hăhă, am futut-o pe fosta ta femeie.
- Lasă, fosta ta femeie suge pula mult mai bine decât ea.

vineri, 10 martie 2017

Paradoxul capitalului românesc

Capitalul românesc este admirabil, este sublim, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire...

cam asta se putea spune despre câţi bani aveau românii ca să dea drumul unor investiţii în 1990. Cel puţin oficial, pentru că lumea care avea bani stătuse cu ei bine ascunşi, de teama legii ilicitului, cum i se spunea înainte. Totuşi, de atunci s-a împământenit un mit urban, rural, ba chiar valabil şi prin numeroasa noastră diasporă: toţi fură, toţi banii care s-au făcut după 1989 s-au făcut prin şmenuri, pile, parandărături cu statul şi cu unii onor funcţionari şi evaziune, toate posturile bănoase au fost luate de lumea care cunoştea pe cineva. Serios? Şi firmele care trăiesc numai din export? Alea cui au dat şpagă? Dar alea care trăiesc numai din turism? Dar dezvoltatorii care vând soft afară şi au birouri prin Silicone Valley? Dar românii care sunt şefi de multinaţionale prin Vest? Dar bursierii români de la Oxford? Tot pe pile? Nu neg, statistic e greu să găseşti firme curate 100% într-o societate cu reguli făcute strâmb de legiuitori ori incompetenţi, ori interesaţi ca la fiecare control să ţi se găsească ceva, ori ambele. Dar e o greşeală gravă să generalizăm.

Dar hei, mai demult era mai bine. Ca să se agaţe şi ei de ceva, susţinătorii acestui mit vin cu alt mit la fel de greşit în contrapondere, care spune, mai pe scurt, următoarele - înainte să vină comuniştii averile erau obţinute mai cinstit. E aşa, un fel de vis despre un fel de belle epoque a la roumaine, în care lumea era respectată, competentă, cinstită şi patrioată, măcar de când a venit Carol pe tron. Visat de nişte inşi care nu au trăit în perioada respectivă şi nici cu cititul nu stau grozav. Nu. De când se numeşte locul ăsta România, lucrurile au fost nu ca acum, ci mai rău. Şi capitalurile alea s-au obţinut tot exploatând fără milă muncitorii şi ţăranii, ţara tot vândută străinilor era, pământurile ni le administrau alţii, căile ferate ni ne construiau alţii (şi ne dădeau ţeapă, sună familiar?), cele mai mari tunuri tot cu statul le dădeai, acel stat care era, de la ultimul conţopist până la regele ţării, corupt până în măduva oaselor, iar locurile bune de muncă tot pe baza cunoştinţelor le luai. Gen, terminai doctoratul în filosofie şi te angajai la stat administrator la cimitir. La tipul ăsta de cunoştinţe mă refer, dacă înţelegi ce vreau să zic. Deci, tot ca acum. Şi ghici, tot ca acum, nişte inşi conduceau ţara după bunul lor plac.

Bă, la un moment dat tot am fost şi noi mai bine din punctul ăsta de vedere, zice alt mit la fel de greşit ca primele două. Mai demult ne gândeam mai mult la ţară, eram patrioţi, ne băteam ca chiorii cu turcii, făceam, dregeam. Nu. Cine ştie istorie ştie că ne-am bătut mai puţin cu turcii şi mai mult între noi cu ajutorul turcilor. Sau al ungurilor. Sau al polonezilor. Sau al ruşilor. Sau al tătarilor. Pretendenţii la tron din ţările româneşti vindeau ţara oricui îi ajuta să îşi omoare fraţii, unchii sau verii şi să stea şi ei la putere măcar ăia doi ani jumate, cât era media pe atunci. Dar se pare că riscul merita. Iar boierii locali puneau şi ei umărul la crimele astea din patriotism, desigur, nu ca să stea pe un scaun mai bun la masă. Ştefan cel Mare omora fără giudeţu, vă mai amintiţi? Ghici ce se întâmpla cu averea condamnaţilor. Bun, dar nici măcar iluştrii noştri înaintaşi, dacii, inventatorii limbii romane, nu erau corecţi? Nu. Sarmizegetusa a căzut din cauza unei trădări. Bun, dar Burebista,  Herodot, ştii faza, cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci... Cred că nişte inşi nu au citit descrierea aia până la capăt. Să spui tu, grec, pe vremea aia că geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci echivalează acum cu a spune că românii sunt cei mai viteji şi mai drepţi băieţi din Ferentari. Deci, tot ca acum.

Adevărul e unul singur. Se fură. Dintotdeauna. Peste tot, nu numai la noi. Dar nu toţi fură.